Am acordat recent un interviu în cadrul rubricii – Vinerea pentru Viață, publicat de basilica.ro, în care vorbesc despre rolul tatălui și despre importanța prezenței sale în viața copilului. Pornesc de la ideea că un tată nu trebuie să fie perfect, ci consecvent, iar această consecvență devine un reper esențial în dezvoltarea emoțională și relațională a copilului.
În acest dialog, aduc în prim-plan nevoia de autenticitate, responsabilitate și implicare constantă, ca fundamente ale unei relații sănătoase între părinte și copil.
Domnule Cristian Manea, aveți studii în mai multe discipline, care rodesc acum în diferite forme: predați Psihologia Religiei la Universitatea Titu Maiorescu, sunteți psihoterapeut, ați studiat și teologia. Cum vă vedeți misiunea, vocația în această lume?
La începutul profesiei, îmi imaginam vocația ca pe o formă de certitudine, un loc în care ai toate răspunsurile și nu te îndoiești de tine. Gândul acesta pare firesc atunci când alegi un drum care presupune formare și responsabilitate față de oameni. Cu timpul, întâlnirea cu povești de viață care depășesc, prin complexitate și dramatism, tot ce pot cuprinde teoriile învățate schimbă felul în care privești siguranța. Începi să observi cum certitudinea excesivă alunecă spre mândria discretă a celui care încearcă să potrivească viața în tipare prea strâmte. […]
Întâlniți zilnic oameni cu suferințe psiho-emoționale pe care le poartă de mulți ani. Care credeți că sunt cauzele acestor suferințe și de unde poate veni sprijinul pentru depășirea lor?
Mulți dintre noi trăim ani întregi într-o stare de supraviețuire emoțională. Mergem prin viață cu o apăsare tăcută în piept. Bifăm roluri sociale sau profesionale și, aproape fără să ne dăm seama, trăim pe dinăuntru o lipsă de sens greu de formulat sau de împărtășit.
Este o oboseală existențială la care se adaugă presiunea de a ține pasul, de a fi mereu altfel decât suntem. Spațiul online a transformat comparația într-un reflex zilnic. Ne uităm la viețile celorlalți, frumos ambalate, și ajungem să ne măsurăm propria viață după vitrinele lustruite ale reușitei. Așa apare gândul că „ar fi trebuit” să fim mai bogați, mai frumoși sau mai împliniți. Cu timpul, comparația se adună într-o voce interioară care obosește, judecă și macină încrederea în sine. […]