Din tot alfabetul, nicio altă înlăturare a doua litere nu provoacă atâtea bătăi de cap. De câte ori, înăbuşiţi de emoţie am aşteptat un răspuns, de câte ori nu am simţit că ne cade cerul în cap când am auzit un „nu” hotărât.
Toți cei din jurul nostru şi-au făcut datoria, părinţi, profesori, iubiţi, prieteni, toţi ne-au servit câte o porţie mai mult sau mai puţin digerabila de „nu-uri”. Însă, se pare că în timp, cu toţii am dezvoltat o toleranţă mai mare, şi parcă, de multe ori a devenit mai uşor să fii refuzat decât să refuzi. Şi asta pentru că în copilărie, lecţia la care trebuia să învăţăm să spunem „nu” era trecută la bibliografie suplimentară.
De ce? Simplu, aduceţi-vă aminte de câte ori spuneam „nu” părinţilor atunci când aceştia ne trimiteau să luăm pâine, de câte ori spuneam „nu” fraţilor, surorilor mai mari, sau bunicului atunci când trebuia să-i cumpărăm ţigări şi sifon? Tocmai de aceea, încă din copilărie, asociem lipsa acestei negaţii din interacţiunile noastre cu bunul simţ, sau cei şapte ani de-acasă.
Astfel, un „nu” spus celor apropiaţi poate însemna de cele mai multe ori un lucru extrem de delicat şi uneori chiar riscăm să rănim sau să jignim pe cineva la care ţinem sau cu care am petrecut în mod plăcut anumite momente din viaţă. Din păcate, nici în educaţia unui tânăr nu se găseşte lecţia – „Cum să apunem nu”. În consecinţă, încercam să ne descurcăm fiecare cum putem şi de cele mai multe ori o facem lamentabil.
De câte ori s-a întâmplat să spunem o minciună pentru a scăpa dintr-o stituatie neplăcută, în loc să spunem pur şi simplu – nu? Însă, partea amuzantă este ca o minciună nu vine niciodată singură, fiind urmată de un lanţ interminabil de justificări şi alte gogomănii.
A învăţa să spunem „nu” cererilor exagerate ale celor din jur deschide perspectiva unui „da” care ne va arăta să fim noi înşine, mai independenţi şi mai capabili să ne susţinem în mod asertiv părerile. A îndrăzni să fii diferit, a lua atitudine, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna bine înţeles de cei din jur, înseamnă acceptarea propriilor dorinţe şi asumarea propriilor alegeri.
Atunci când coordonatele prieteniei sunt înlocuite cu dependenţa şi apropiaţii noştri încearcă să ne manipuleze exploatând sentimentele şi bunăvoinţa noastră, este timpul să începem să fixăm limitele spunând simplu, „nu”.
În mod aproape paradoxal, atunci când începem să spunem „nu”, cresc şi şansele unei comunicări autentice. Precizarea propriilor dorinţe şi nevoi este un mod prin care începem să ne facem cunoscuţi şi respectaţi. Să observaţi, că odată ce veţi începe să vă ascultaţi propriile dorinţe şi să le susţineţi într-un mod neagresiv, şi ceilalţi, încet încet, vor face acelaşi lucru.
Un „nu” lipsit de agresivitate dar ferm, va permite o comunicare mai onestă în care cei din jur vor înţelege că avem dorinţe proprii şi că viaţa în comun înseamnă în primul rând respectarea identităţii şi nevoilor individuale. Atunci când ni se cere să ne sacrificăm pentru ceilalţi, şi acest lucru nu este justificat, avem o bună oportunitate de a începe să spunem „nu”.
Pe de altă parte, cu ajutorul acestui „nu”, putem ajunge să ne descoperim şi să ne afirmăm propria identitate. Dacă reuşim să înţelegem ce nu vrem, facem cel mai mare pas pentru a obţine ceea ce dorim.
Sunt convins că este greu să ne schimbăm foarte repede comportamentul, însă este important să ajungem să ne înţelegem sentimentele şi reacţiile pentru că, în cele din urmă, să avem posibilitatea de a fi responsabili pentru o schimbarea benefică în viaţa noastră.
Este necesar să învăţăm să spunem „nu”, pentru că numai aşa putem înţelege valoarea unui „da” plin de convingere şi plăcere.